Ce înseamnă greşeala în societatea românească

king-pawnÎncă din momentul în care facem primii paşi în această lume ajungem să facem unele lucruri de care părinţii noştri nu sunt mândri. Atunci fără să ne dăm seama greşim pentru prima dată în faţa unor oameni ce aveau încredere în noi.

În primul rând atunci când facem greşeli practic ne creăm un punct de salvare dacă ii putem spune aşa, iar acesta se poate interpreta ca având două tăişuri. Acestea din urmă sunt percepute de fiecare persoană în alte moduri, depinzând doar de cum omul a fost pedepsit pentru gafele lui în primii ani de viaţă şi mai ales de ce a reuşit să deprindă din acele experienţe.

Punctul de salvare îl putem considera ca un moment în care oprim timpul şi stăm să cugetăm ce anume s-a întâmplat greşit. Este mai mult un monolog interior care ne dă şansa să mai schimbăm ceva.

Noi am fost învăţati indirect de societatea în care trăim că orice gafă fie ea cât de mică se pedepseşte. Iar în percepţia noastră cea mai grea pedeapsă este cea dată de gura lumii. Întrebarea “Oare ce va zice lumea” vine la pachet cu frica interioară ce arde neîncetat în trupul oricărei persoane îngrădită de propriile convingeri. Ele împreună reuşeşc să doboare orice încercare de a face ceva nou, de a scoate capul din mulţime.

Acele doua tăişuri ale greşelii în societate de care am adus aminte mai sus taie inegal în rândul populaţiei. Spun aceasta pornind de la premisa că fiecare persoană vede altfel interacţionările sociale. Unii sunt mai interesaţi de ceilalţi şi de ce zic decât de ei, iar alţii îşi văd de treaba lor fără ai interesa de vorbele altora, însă, fără a deranja pe nimeni. Cei din prima categorie îşi doresc o viaţă fără hibe, cu lucruri mărunte, ferindu-se astfel de gura tuturor ei nici nu prea comit greşeli. Problema intervine când ies din zona lor de fericire şi dau nas în nas cu o situaţie nouă în care ei sunt în prim plan, iar toţi ochii sunt aţintiţi spre ei. Deodată comportamentul lor se schimbă şi devin foarte agitaţi, fiind ataşaţi de final, de ce va zice lumea. Uită regulile jocului, uită pentru ce au fost puşi în situaţia aceea şi clachează. Atunci lumea lor se prăbuşeşte odată cu singura şansă de a se desprinde de lumea lor.

A doua categorie de oameni sunt aceia pe care nu îi interesează în principal sfârşitul momentului ci mai degrabă momentul în sine, şi cum se simt pe parcurs. Ei nu au fost pedepsiţi foarte aspru de la vârste fragede pentru mici gafe făcute, dar cel mai important este că au fost învăţaţi cum să gestioneze o greşeală. Au fost crescuţi într-un mod liber, diferit faţă de perioada comunistă, lăsaţi să încerce lucruri noi fără a întâmpina tot felul de bariere. În fiecare zi sunt supuşi unor probe diferite faţă de ziua precedentă, iar gura lumii ştiu că nu o pot mulţumi niciodată, aşă că se resemnează învăţând din fiecare experienţă.

Problema cea mai apăsătoare a acestei naţii este că încă nu ne-am rupt complet de comunism. Societatea încă mai are răni adânci din acea perioadă, mai ales în rândul famiilor, iar printre ultimele generaţii care, din păcate, au mai prins epoca Ceauşistă se află şi cea din care fac parte părinţii noştri. O generaţie îndoctrinată ce a fost cioplită dupa un anumit contur social care nu a dat voie nici unui individ să aibă alte convingeri, să fie altfel.  Pe oamenii aceştia îi vedem zilnic că încă nu pot ieşi să facă pasul  în faţă pentru ceva nou, de frica unei greşeli.. ce ştiu va fi judecată aspru de “colegii lor de generaţie”.

Noi, din fericire, am avut acces către un orizont mult mai deschis faţă de părinţii noştri şi avem şansa să ne expunem punctul de vedere dacă situaţia o cere. Ei ne învaţă majoritatea lucrurilor pe care ar trebui să le cunoaştem în viaţă, însă odata cu timpul petrecut lângă aceştia preluăm şi apucăturile de tip comuniste. Am văzut tineri din generaţia ’95-2000 crescuţi pe acelaşi calapod, sculptaţi din propria cenuşă a epocii de aur ce nu îşi permit să greşească, fac totul ca la carte în opinia lor şi mai ales a părinţilor. Aceştia  vor intra în prima categorie despre care vă povesteam puţin mai sus, fără o libertate de exprimare, îşi curmă singura şansă de a se afirma, de a greşi, de a învăţa. Ce este trist e faptul că prin atitudinea lor de “eu le ştiu pe toate” deprinsă din familie nu acordă şansa şi celorlalţi să se poată remarca prin ceva.

În momentul în care mumiile ce se bat cu pumnii în piept cu cunoştinţele lor(închipuite) vor înceta să mai stea la pândă în aşteptarea unui nou subiect de bârfă bazat pe încercarea cuiva de a schimba ceva atunci lumea se va elibera de povara frazei “oare ce va zice ăla?” şi fiecare persoană va trage cu dinţii să reuşească ce şi-a propus, şi mai ales să se bucure de moment.


*imagine

4 Comments

Leave a Reply to Ioana Radu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *