Povestea unui adolescent grăbit

       Imaginează-ţi că eşti în maşină cu prieteni de-ai tăi şi veniţi din oraş spre casă. Cu aşteptarea că odată ajunşi cu maşină în garaj veţi pleca la cineva acasă, iar acolo urmează distracţia. Este seară şi mai aveţi mai puţin de 5 minute până la destinaţie. Toate luminile de pe stradă parcă sunt că un drum care ar predestină ceva, nu ştiţi încă dacă bun sau rău. Faptul că sunt foarte puţine maşini în jur parcă îţi testează adrenalină din sânge şi într-un moment asemenea unei decizii fatale îţi doreşti să le arăţi celorlalţi cât de tare mergi. Ai încredere că nimic nu se va întâmplă, că maşină ta e ceva.. invizibil.. ce nu poate fi atins de nimeni şi de nimic. Ai început să rulezi pe prima stradă.. care nu e prea tentantă aşa că nu te ambiţionezi foarte tare. Parcurgi sensul giratoriu şi te încadrezi pe probabil ultimul drum al tău. Acolo e pe cale să intri într-un Audi care nu ţi-a acordat prioritate. Tu ştiai că poţi opri aşa că l-ai speriat puţin. Nu realizai că acela a fost un fel de avertisment la ce va avea să urmeze. Treci de prima “lumânare”, iar acul acela mic şi fără nici o vină din bord începe să crească uşor uşor. Razele de pe drum parcă ar vrea să stea mai mult pe maşină ta, însă viteză prea mare le împiedică să facă asta. În ochii tăi toate strălucirile se reflectă atât de rapid asemenea momentelor din trecutul tău. Schimbi vitezele cu o manie care îşi doreşte să te aibă întru totul. Îţi iei privirea de la ceasul din bord pentru a fi mai atent la drum. Cel din dreapta te întreabă dacă nu cumva ar trebui să o laşi mai uşor pe un ton moale şi sensibil, însă adrenalină pe care o simţi nu mai poate fi combătută. Îi spui să se liniştească. În momentul în care te uiţi la ac el arată că rulezi cu ~105km/h. Atunci te gândeşti că ar trebui să mai încetineşti, dar emoţia îţi spune să nu o faci. La un moment dat cineva apare uşor de pe o străduţă lăturalnică şi încearcă să nu îţi faca probleme, demarează, însă maşină lui nu poate cât poţi tu. Din sens opus se mai apropie o maşină. Atunci ai de luat una dintre cele mai grele decizii din viaţă ta. Să pui frână şi să te izbeşti de cel din faţă sau să tragi de volan acum şi să te loveşti frontal de cel de pe sens opus. Cei din maşină cu tine se uită la tine şi nu văd nici o reacţie din partea ta. Atunci în ei se dezvoltă un sentiment aprig de frică pentru ce va urmă. Nu se gândesc la multe deoarece totul se petrece într-o secundă. Tu îţi ţii ochii pe ce ai de făcut, dar nu îţi dai seama ce îşi doreşte viaţă în clipă aceea. Trec prin faţă ta câteva momente din trecut care în secunda în care le adânceşti prin gândire ele dispar. Şi apare acea maşină albă care parcă a fost pusă acolo de cineva. Nu înţelegi de ce ţi se întâmplă asta. Îţi pui întrebarea dacă trăieşti într-o poveste.. vis.. coşmar sau e doar realitatea. Pe de altă parte te apasă un sentiment de vină, iar adrenalină se transformă în frică. Tremuri, realizezi că acolo se poate da totul şi nimeni şi nimic nu te mai poate ajută. Într-un fel ţi-ai dori să continue pentru că ai mai avea multe de făcut. Altfel nu vrei în nici un fel să porţi toată viaţă vină pentru moartea celor din spate. Picioarele s-au blocat, nu mai ştii ce e de făcut şi parcă aştepţi să vină inevitabilul. Inima îţi bate cum nu a mai bătut niciodată. Te apropii extrem de mult de cel din faţă, dar nu se aude sunetul frânei nicicum. Farurile celui din sens opus parcă predestinează fatalul. Iar faptul că acolo se află şi o trecere de pietoni face mult mai grea luarea unei decizii. Lumina se reflectă în acele liniuţe albe şi se conturează un spaţiu al sfârşitului. Până acolo ţi-a fost să fie, iar drumul tău se încheie dramatic. Primul gând care îţi trece atunci prin minte este că acolo se pune capăt la tot. Regreţi doar că vei lua viaţă unora care nu au făcut altceva decât să asiste fără nici o putere de a schimbă ceva.

      Într-un moment te reconectezi la ce se intampla, mâinile se trezesc din amorţeală şi tragi de volan stânga cât să intri printre cele două maşini. Cel din maşină albă nu realizează nici el nimic. Ai venit prea repede din spate încât să îşi mai dea seama ce urmează. În oglindă lui erai un fel de fantomă care aşa cum a aparut aşa a şi dispărut. Totul se derulează în mai puţin de un clipit. Acul scade şi el sub 70km/h abia când ai trecut de dubiţă albă. Te uiţi în dreapta şi vezi cum mergi în paralel cu celălalt. Se aude un poc. Inima îţi stă. Treci de el şi răsufli uşurat. Însă tragi pe dreapta să vezi ce s-a întâmplat şi să iei o gură de aer. Din dubiţă se dau jos doi tineri pe care se vedea infricoşarea care au simţit-o si ei. Cu un glas tremurând îţi explica că.. aveai viteză. Maşinile nu au nimic. Sentimentele ce te apăsau au dispărut. Dar repulsia tot acolo este. Te pui din nou în maşină tremurând cu totul. Pe moment parcă e un subiect amuzant, însă trece o zi, trec două şi realizezi că acolo s-a întâmplat ceva. Cineva a vrut să îţi mai acorde o şansă, ţie şi prietenilor tăi.

Vlad Oneţiu