Ultima speranţă a românilor, credinţa

Întotdeauna poporul român a avut o credinţă cu totul şi cu totul specială faţă de divinitate în comparaţie cu alte popoare. Fie influentaţi de cotropitori, fie că era ultima soluţie pentru a trai o viaţă mai bună.

De câteva luni în Românica anumiţi cetăţeni s-au prins cum să manipuleze o masă
destul de importantă de oameni prin diferite chipuri ale unor divinităţi.

Pe la inceputul lunii mai a acestui an într-un sat din Vaslui, Puşcaşi, se vehicula că o icoană a preotului Arsenie Boca a început să lăcrimeze. Imediat la câteva zile se făcea pelerinaj acolo, sute, mii de oameni veneau sa vadă minunea şi să se închine la ceea ce ei credeau că le-ar putea pune viaţa pe un făgaş mai bun. Ei sunt acel grup de persoane care trăiesc pentru miracol, care aşteaptă ca ceva să se întample, însă de cele mai multe ori ei rămân doar cu pupatul moaştelor şi cu banii daţi la diferite feţe ce le promit marea cu sarea.

Pentru ce ce citesc cu atenţie printre rânduri şi au un gram de raţionament avem următorul citat al Veronicăi Pop, doamna ce a descoperit că din ochiul stâng al icoanei se revarsă o lacrimă.

Când sunt oameni aici, nu plânge, dar când nu e niciun pelerin plânge, iar asta e semn că părintele se bucură atunci când oamenii vin la el să-l vadă și să se închine.

Femeia nu face altceva decât să fie cu 1 deget mai sus din punct de vedere al raţiunii peste miile de oameni ce vin la ea în curte. Se agaţă mişeleşte de punctul vulnerabil al persoanelor care nu mai nicio alta alternativa decât credinţa.  Această doamnă împreună cu alte zeci de persoane ce au facut circ in media vor continua să profite de atenţia primita. Vor continua să vadă chipuri pe case, în copaci, pe ciment.. Astfel devin mici întreprinzători ale unor locaşe de cult în minatură, apărute peste noapte.

Ce este interesant este faptul ca preotul Stefan Buchiu reaminteşte o frază ce ar trebui întipărită în mintea tuturor semenilor noştri ce se arata a fi extrem de credincioşi.

A căuta minuni înseamnă, paradoxal, nu o foarte mare credinţă. Ci foarte puţină credinţă.

Tiparul de oameni care umblă în patru labe prin diferite locuri de pelerinaj nu este altceva decât o mârşăvie a lor. Nu degeaba am pus acest titlu subiectului, ultima speranţă în aceste miracole înseamnă pentru ei totul. În sensul în care viaţa lor dupa părerea mea nu a fost una plină de rugăciuni şi sute de metri de mers în genuchi. Însă când a sosit un moment de cotitură pentru ei, dintr-un calcul simplu a reieşit faptul ca o întoarcere cu faţa spre religie e singura lor opţiune.

Din punctul meu de vedere, un om religios este acela care îşi mai face o cruce din când în când, mai merge o data, de doua ori la Biserica pe an şi ŞTIE că există ceva acolo sus care l-a scapat din anumite momente fatidice şi este recunoscător pentru asta. Înţelege că orice acţiune a sa are o repercursiune mai devreme sau mai târziu şi încearcă pe cât posibil să fie bun. Nu se ia dupa cine ştie ce miracole apărute prin ziare şi îşi trăieşte viaţa exact cum ştie el mai bine.

Din păcate la momentul actual, prin prostirea sărmanilor,  aceasta este principala şi cea mai simpla idee de îmbogăţire peste noapte, iar probabil ca unii nu se vor deştepta niciodată, nu vor cauta răspunsuri, ci doar vor merge cu lumânarea inainte, însa ceilalţi vor alege alte drumuri.

La sfărşit nimeni nu va contoriza nimeni numărul de lumânari aprinse sau câţi metri am parcurs pe coate. Important va fi felul cum ne-am trait viaţa şi mai ales cum am influenţat-o pe a celorlalţi.

Leave a Reply

Ruleaza fin din 2010..